Vom urma?...

Străzi pavate-n cenuşiu... praful istoriei dăinuie printre case părăsite, liniştea invadează absurditatea lumii, transpunând în fapte regretul şi dezorientarea. Ţipetele, plânsetele, nepăsările noastre deja nu mai răsună, suntem precum un vinil ce se roteşte în beatitudinea închistării şi a superficialităţii universului nostru, scoatem sunete oarbe descompuse neglijent de corzile rupte din vioară. Tremurul tomnatic dăinuie printre oase, persistă în afurisirea lui târzie. Ne înfofolim pielea mătăsoasă în materie, ne îmbrăcăm trupurile în ciudatele costume ale suprarealismului ce curge printre venele vizibile... De curând, cerul nu ne mai povesteşte, nu mai desenează în nori ecoul infantilităţii noastre, pensula mângăiată-n curcubeu e din ce în ce mai curată, dar mirosul se mai simte încă şi ne trezeşte nostalgii. Cred că ne-a trecut prin minte să mergem la un pictor şi să-l rugăm, dincolo de egoul nostru pregnant până în acel moment, să se distreze puţin cu imaginaţia noastră, să ne redeseneze personalitatea, nefolosind o gumă de şters. Oare mai ştim ce înseamnă a fi spontan, a fi unic, incoruptibil? Mă întreb, de ce ne este teamă de cântecul compus de noi, de ce ne privim şi nu ne recunoaştem? Visarea ne este harta împregnată în piele şi, deşi ne doare, nu vrem să scăpăm de ea. Nu vorbesc de faptul că nu mai avem nevoie de orientare, ci doar de simţ al direcţiei şi de curajul de a transpune gândurile moi în fapte decisive, constructive şi în concordanţă cu simţul umanităţii noastre. Uşor? Nici vorbă, acest cuvânt îl folosim la fel de des precum păşim nestingheriți peste liniile palmelor, suflăm asupra noastră viscolul de neîntoarceri şi nu ne pasă de urmări, o facem doar de "dragul" de a umple clepsidra cu ceva. Cred însă că natura nu ne priveşte veşnic, ne aşteaptă în regenerarea ei, în pântecul ei cald, candidă cu tot ce revine în origini. Au mai rămas oare silabe? Dar noi... vom urma?...