Plutind în zare

Ne trezim invulnerabili, ne atingem buzele, ne mângâiem părul ciufulit, ne privim în oglindă şi căscăm plictisiţi... cântăm ode ale uitării, ne înfigem degetele în aşternutul moale, ne citim aceleaşi gânduri care ne-au marcat. În fiecare zi încercăm o viaţă nouă, învăţăm să păşim sfios, cu greu rostim primele cuvinte, amintiri nu prea avem pentru că nu am mai trăit. Ne privim viaţa fără o finalitate şi ne găsim la un moment dat pierduţi într-un spaţiu al regretului, căci anii nu i-am gustat şi simţim că nu am trăit măreția clipei..
Cum ar fi dacă nu am avea toate aceste mici rătăciri, dacă societatea nu ar exista pentru noi/prin noi, dacă am putea să ne delimităm într-un spaţiu plutitor, ne-am oferi voluntari?
Să ne transpunem într-un exemplu aleatoriu, ne trezim pe un vas de croazieră, dăinuim sacru într-un coşuleţ uitat în sala de dans şi ne simţim vulnerabili, plângem din lipsă de afecţiune. Deodată, un zâmbet copleşitor ne luminează orizontul, un om cu ochii larg deschişi şi cu sprâncenele date pe spate îşi aruncă privirea curioasă asupra noastră. Se poate citi pe chipul său ceva neatins de sufletul nostru, speranţa! Şi apoi, o ploaie de lacrimi ne scaldă din a lui dulce durere... Acel om, neînsemnat şi şters din registrul vieţii, inexistent într-o lume modernă, îşi duce viaţa spre eternitatea intimităţii lui, a frumuseţii nealterate de societate, de superficialitate.
În singurătatea sa, inconştient, a evoluat continuu, a perseverat în a deveni. Devenirea se contura cu un scop, dar răspunsul nu îl căpătase decât în momentul acesta. Visa să fie tată!
Începem astfel o călătorie, un voiaj împrejurând planeta, cunoscând fiecare port, fiecare felinar ascuns neglijent într-un strat de ceaţă. Ajungem să mirosim culturi, să ascultăm curioşi limbi necunoscute, să citim în chipuri senine şi triste, să ne punem întrebări sub clar de lună şi privind în urma noastră, să lăsăm doar o apă tulbure produsă de elice. Presiunea nu există, lipsa voită de cunoaştere ne oferă acea delicateţe în a mângâia fiecare clapă. A, am uitat să specific, trăind pe un vas, neavând alţi copii în preajmă, am ales să mă împrietenesc cu un muzician desăvârşit, pianul. Legătura noastră a devenit puternică de la prima întalnire. Ţin minte că era o noapte liniştită, oamenii navigau prin ape doar de ei ştiute, doar eu ascultam la un gramofon dansuri ale degetelor şi stiu că nu mă puteam stăpâni să nu plâng, căci fiecare notă, fiecare rezonanţă, fiecare vibraţie a corzii îmi provoca spasme de plăcere. Cu un curaj halucinant, trupul a început să mă conducă printr-un dans, culoarele păreau cărări cu piatră prăfuită, muzica era... muzica, ce frumuseţe ascunde în însemnătatea ei! Şi prin somnambulismul meu călător, m-am trezit pe o banchetă moale şi în faţa mea zâmbea în nuanţe de alb-negru acel graţios prieten, pianul. Brusc, simţeam în oase presiunea copleşitoare a sutelor de inimi compozitoare, muzicieni care au avut aceeaşi iubire, muzica mângâierilor. Nu mă simţeam singur, sute de ochi erau aţintiţi asupra mea, eram mândru, eram veşnicia clapelor, sunetele nu vroiau să se sfârşească şi ţipau într-o plutire fără frontiere. Vasul se clătina în îmbătarea mării, ringul de dans nimicea  angoase, iar eu valsam cu al meu pian, valsam spre nemurire...