Ard...

Ascult jarul cum mocneşte, înghit cărbunele de gheaţă şi încep... încet... să ard... ard ca propria-mi identitate aruncată-n flacăra anonimatului.
EXIST fără să fiu, PRIVESC fără să văd, VORBESC fără să spun... Sunt eu şi în aceleaşi timp nu sunt. Cum e posibil să-mi ascult strigătul în ecou, să mă privesc printr-un strop de rouă, să simt norii printre firele de păr, să constat că nu am chip ci doar un strat de ceară? Of, ce enigmatic poate fi faţă de mine acest aparent umil şi vulnerabil trup! Corporalitatea e bariera dintre mine şi eu, instrumentul atât de complex care îmi scapă de sub lupa introspecţiei şi mă poartă pe margini de prăpastie. Gravitaţia îmi e veşnicul inamic, gardianul ce ascunde printre straturile sale cheia lanţurilor ce îmi cresc în carne. Nu-mi condamn trupul, ci îl ridic în slăvi! E atât de pregătit prin sudoarea originilor sale, e atât de calibrat în raport cu spiritul încât mă gândesc dacă nu sunt chiar propriul meu miracol...