Am pomenit in postarea precedenta de "fericirea-marfa",am citit asta recent dintr-o carte de Gilles Lipoveski"Fericirea paradoxala".E o carte despre societate in genere,despre etapele pe care omul le-a parcurs pana in prezent in ceea ce priveste consumul,viata materiala si de ce nu cea sufleteasca.El sustine ca omul s-a desentimentalizat,a devenit un homo consumericus,captiv intr-o realitate "imaginara" construita in mare parte de publicitate,care ii alimenteaza cu holograme fericirea.Societatea e in sine un paradis iluzoriu,un taram in care materialismul invinge spiritualitatea,lumea traieste pentru a consuma si nu invers,de a consuma pentru a trai.Spiritul de turma devine din ce in ce mai uniform,mai raspandit,identitatea incepe sa piara,iar eul fiecaruia sa se intemniteze.Obsesia de a poseda,de a gusta,de a folosi "poamele " astea materiale alimenteaza acea satisfactie mereu nesatisfacuta,a devenit un drog iar noi suntem addicted,nu putem nega asta.Intr-o societate hedonista,in care fiecare urmareste satisfacerea propriilor placeri ,fie ele bine intentionate sau meschine,a adus lumea in pragul colapsului.Aici nu ma refer la criza asta nenorocita pe care isi sprijina toti coatele si isi ling ranile,isi plang de mila regresului financiar si al cenzurii materiale...ci de spirit si de unitate.Un razboi nu poate fi castigat daca fiecare lupta pentru o cauza diferita,o corabie nu poate parcurge sute de mile doar cu forta vantului ci si a conlucrarii intre marinari,un munte nu poate fi excaladat daca nu e cineva acolo care sa-ti intinda mana si sa te traga deasupra sa,tu devenind stapanul vietii lui.
Prin campanii sociale si discursuri siropoase,omul incearca sa se minta,sa-si hranesca din cand in cand acea satisfactie ca a facut un bine,ca a pus umarul la construirea unei "case",dar ce se intampla daca ea e din chirpici,cu timpul se prabuseste daca nu ai grija de ea.Interesul personal a trecut de barierele bunului-simt,constiinta parca s-a transformat in praf,ce sa mai zic de altruism..
Superficialitatea fiecarui act pe care il savarsim are consecinte asupra identitatii si idealului dupa care ne ghidam(unii nu au nici macar asta).Vom deveni din ce in ce mai sterpi,ca un desert cu multe dune de "gunoaie",vom fi ca o mare moarta.Optimism mai am insa destul,dar sunt in acelasi timp realist.Come one,nu sunt naiv sa cred ca pot schimba ceva,dar ma consoleaza faptul ca as putea sa incerc.Lupta fara sange nu exista,deci sunt obisnuit sa sangerez.
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
Trepte...pana in varf
Doar ce m-am trezit,e trecut de ora 13 ceea ce e cam jenant de altfel...Am ochii cat doua cepe,imi lacrimeaza de parca as boci la inmormantarea unui trandafir.Poate e si putin scuzabil tinand cont ca aseara m-am drojdit putin si ora de culcare s-a apropiat de rasarit.Dar regretele nu-si au locul,ce e bun si relaxant e trecator.De astazi iar incepe greul,iar beau:P...glumesc.Sau nu?In fine,sa lasam viata sa-si urmeze cursul,macar pentru o zi, caci eu unul nu sunt un convins al destinului.Omul si-o face cu mana lui,indiferent ca e vorba de un lucru bun sau rau,bineinteles nu neg ca aici isi are rolul sau ghinionul ori norocul.Anyway,cred ca nici nu pot sa aduc discutia despre aspectul asta al vietii, din pricina caror factori supranaturali sau nu capata ea o turnura asa de imprevizibila si ne face sa spunem cateodata cu tot plictisul din suflet:"Life is a bitch...".Ma rog,continuarea n-o pot spune tinand cont ca astia de la CNA sunt cu ochii pe noi:)),dar o stiti voi cu siguranta.
In dimineata asta mi-am mangaiat barbia si am constat cu stupoare ca nu mai am "cioc",nu stiu care dintre voi isi poate imagina asta,parca ar fi funduletul imaculat al unui bebelus...
Lasand astea la o parte,mi-a trecut prin fata ochilor un citat de-al lui Woody Allen(regizorul),stiti voi,tipul acela firav,cu ochii lui micuti captivi in ochelarii aceia imensi.El spune cam asa:"Dumnezeu a murit,Freud a murit si nici eu nu ma simt prea bine".La prima vedere poate ca va vine sa-l trimiteti de unde a venit,ca voi il considerati un negativist,poate ca este sau poate ca nu...Oricum, Allen poate gandeste ca toate s-au mesterit pentru el pe lumea asta,poate ca se simte amenintat de fericirea-marfa care incepe sa usuce radacina vietii.Se simte impacat cu sine,vrea parca sa treaca la un nou nivel,mai inalt.Cum spunea si Maslow,doar cand indeplinesti nevoile primului nivel al piramidei vietii,poti trece la urmatorul.Ei bine,Mr.Allen considera poate ca a ajuns in varful piramidei si asteapta ca sufletul sau cald sa prinda aripi si sa-si ia zborul chiar din varf.Multa stima pentru Woody Allen.
In dimineata asta mi-am mangaiat barbia si am constat cu stupoare ca nu mai am "cioc",nu stiu care dintre voi isi poate imagina asta,parca ar fi funduletul imaculat al unui bebelus...
Lasand astea la o parte,mi-a trecut prin fata ochilor un citat de-al lui Woody Allen(regizorul),stiti voi,tipul acela firav,cu ochii lui micuti captivi in ochelarii aceia imensi.El spune cam asa:"Dumnezeu a murit,Freud a murit si nici eu nu ma simt prea bine".La prima vedere poate ca va vine sa-l trimiteti de unde a venit,ca voi il considerati un negativist,poate ca este sau poate ca nu...Oricum, Allen poate gandeste ca toate s-au mesterit pentru el pe lumea asta,poate ca se simte amenintat de fericirea-marfa care incepe sa usuce radacina vietii.Se simte impacat cu sine,vrea parca sa treaca la un nou nivel,mai inalt.Cum spunea si Maslow,doar cand indeplinesti nevoile primului nivel al piramidei vietii,poti trece la urmatorul.Ei bine,Mr.Allen considera poate ca a ajuns in varful piramidei si asteapta ca sufletul sau cald sa prinda aripi si sa-si ia zborul chiar din varf.Multa stima pentru Woody Allen.
marți, 6 ianuarie 2009
Deziluzia unui inger
"Mi-as vrea viata povestita de ingeri veseli in umbra unei salcii plangatoare.Si de cate ori nu s-ar dumiri,crengile aplecate sa le lumineze nestiinta cu adierile intristarii..."(Emil Cioran)
De cate ori citesc aceste randuri,o umbra ma cuprinde,imi mangaie pleoapele iar lacrimile mi se contopesc cu zambetul.Stau si ma gandesc,ce poate fi mai frumos decat sa ascult ingerii cum imi rostesc numele?Sa ma inalte spre cer doar privindu-i in ochii albastrui,sa ma imbrace in puf deschizandu-si aripile inalte,sa ma invaluie parfumul florilor de rai,soaptele lor sa ma transforme intr-o lacrima curata.Ingerii sunt puri,pana si confuzia lor imi cladeste un continent in inima,iar eu il privesc uimit,indepartandu-ma incet.Placerea de a le examina gesturile angelice imi inlocuieste inima cu alta din ceara,care se topeste clipa cu clipa.
Sub influenta gandurilor lor cenusii,natura sufera si plange:florile palesc din regrete,apa se inroseste cu sangele durerii,Soarele se-ascunde intr-un rasarit de Luna...Totul piere in jurul lor si in acelasi timp renaste.
Oare ingerul cum ar trai ca om?Ar putea indura nefericirea fara sa-si deschida aripile si sa zboare din acest ocean al pradatorilor de vise si al hologramelor cu chipuri fericite?Ar putea oare sa treaca peste mastile de sticla ale celor din jur,sa le citeasca sufletele?Cred ca ar fi dezamagit,ar vedea pacatul in fiecare trup si s-ar simti singur si speriat.Pentru ca el a scapat de povara cu care se naste omul,aceea de a fi om.Ii dau dreptate lui Cioran,cum ca omul este drumul cel mai scurt intre viata si moarte.Nu vreau sa aberez,nu sunt in masura sa critic omul,ci doar pe cel din mine.Cred ca fiecare are dreptul sa-si puna intrebari privind originile si menirea sa pe acest "taram",care incepe sa se transforme din ce in ce mai mult cu o Arca incarcata cu temperamente salbatice si dorinte solitare.Si as fi deziluzionat daca un potop de spirite infometate ar ineca lumea,ramanand doar Arca...Dar optimismul e poate singurul "mester"care-mi construieste catarge pe corabie,caci sangele e o mare infinita,un Nicaieri pe care navighez fara destinatie dar cu speranta in necunoscut...
De cate ori citesc aceste randuri,o umbra ma cuprinde,imi mangaie pleoapele iar lacrimile mi se contopesc cu zambetul.Stau si ma gandesc,ce poate fi mai frumos decat sa ascult ingerii cum imi rostesc numele?Sa ma inalte spre cer doar privindu-i in ochii albastrui,sa ma imbrace in puf deschizandu-si aripile inalte,sa ma invaluie parfumul florilor de rai,soaptele lor sa ma transforme intr-o lacrima curata.Ingerii sunt puri,pana si confuzia lor imi cladeste un continent in inima,iar eu il privesc uimit,indepartandu-ma incet.Placerea de a le examina gesturile angelice imi inlocuieste inima cu alta din ceara,care se topeste clipa cu clipa.
Sub influenta gandurilor lor cenusii,natura sufera si plange:florile palesc din regrete,apa se inroseste cu sangele durerii,Soarele se-ascunde intr-un rasarit de Luna...Totul piere in jurul lor si in acelasi timp renaste.
Oare ingerul cum ar trai ca om?Ar putea indura nefericirea fara sa-si deschida aripile si sa zboare din acest ocean al pradatorilor de vise si al hologramelor cu chipuri fericite?Ar putea oare sa treaca peste mastile de sticla ale celor din jur,sa le citeasca sufletele?Cred ca ar fi dezamagit,ar vedea pacatul in fiecare trup si s-ar simti singur si speriat.Pentru ca el a scapat de povara cu care se naste omul,aceea de a fi om.Ii dau dreptate lui Cioran,cum ca omul este drumul cel mai scurt intre viata si moarte.Nu vreau sa aberez,nu sunt in masura sa critic omul,ci doar pe cel din mine.Cred ca fiecare are dreptul sa-si puna intrebari privind originile si menirea sa pe acest "taram",care incepe sa se transforme din ce in ce mai mult cu o Arca incarcata cu temperamente salbatice si dorinte solitare.Si as fi deziluzionat daca un potop de spirite infometate ar ineca lumea,ramanand doar Arca...Dar optimismul e poate singurul "mester"care-mi construieste catarge pe corabie,caci sangele e o mare infinita,un Nicaieri pe care navighez fara destinatie dar cu speranta in necunoscut...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
