In memoria bunicutei mele

Cuvintele nu-si mai au rostul.Si oricum nu sunt in stare in momentul asta sa-mi astern gandurile ,sunt prea negre si lipsite de viata.Sunt eu insumi pierdut in vant,sunt o leguma,un manechin din plastic,pentru ca nu mai imi simt inima.Nu mai vad in zare nimic...stau aici,pe un scaun vechi si imi plang bunica,plang si pentru tatal meu pe care o sa-l las singur si vulnerabil.Plang pentru ca lumea a mai pierdut un om bun,o sursa de lumina si dragoste pentru sufletul meu.Am ramas in intuneric si imi e teama ca urmatorul pas sa nu fie intr-o prapastie.
Doamne,oare merit toate astea?Mi-ai luat babuta la tine in ceruri,asa cum s-a intamplat si cu bunicul...si mi-ai luat si un motiv de a trai.Am inima sfasiata de durere si nici in momentul asta nu imi am familia aproape.Poate de aceea imi e asa de greu sa trec peste tragedia asta.Dar ce nu ma doboara ma face mai puternic,sper ca ii voi face mandrii de mine.Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!Va iubesc si nu va voi uita niciodata.
P.S.
Profitati de fiecare clipa petrecuta cu persoanele dragi,puneti asta in fata tuturor prioritatilor si obiectivelor,ele sunt mult mai importante.Cand nu vor mai fi,veti regreta...