A încerca e ... onorabil

A încerca să prinzi în palme
orele uscate-n suflările de vânt ,
ar însemna să asculţi balada unei mame ,
părăsită de amintirea-i candidă-n pământ .
A încerca să zbori în stoluri
de gesturi pornite din gânduri moi ,
poate ai săruta făptura dintre nori
ce se ascunde în depărtări şi-apoi ,
pripit în tot şi plângi prin disperare,
îţi cauţi visul legănat pe-o scară,
miroşi cu duioşie o altă floare
ce-ţi aduce reverii de primăvară.
Şi dacă iubirea-ţi cântă pe-un vinil
şoapte tandre pline de blestem,
atunci a încerca e ... onorabil
să cauţi alinarea-n recviem.

Stări ale eului

Haotic. Degetele-mi dansează în spaţiu şi devin un pianist cântându-l pe Chopin
Îndrăgostit. Inima e o cometă care dispare în zare şi apoi se întoarce zâmbitoare
Neîndemânatic. Îmi scapă lacrimi pe florile cioblite de adierea vântului
Fericit. Numele meu se aude în mângâierile desprinse din harpa fermecată
Curajos. Calc, calc desculţ prin viaţă
Naiv. Îngerii spun că aripile mi-s rupte şi eu îi cred necontenit
Hotărât. Caut Atlantida inimii şi în cea mai întunecată grotă
Visător. Zbor fără destinaţie, ea ţinându-mă de mână
Imponderabil. Răsuflarea tandră să-mi anestezieze trupul
Paranoic. Vorbesc cu fluturii care-mi invadează pântecul
Dansator. Invit Luna la tango pe un covor de roze
Pictor. Autoportrete îmi expun în camera secretă
Grăbit. Trenul vieţii e în staţie
Romanticul egoist. Iau cina singur într-o gondolă înconjurată de lumânări plutitoare

Sînt întrebat de îngeri: mai ai aripi?(Emil Brumaru)

Mai poți la trîntă să te iei c-un puf
De păpădie-n aprigul văzduh?
Mai știi de melci cleioși trupul să-ți aperi,
Cînd stai pe-o rînă-n dosul casei vechi
Ca să pîndești cum cad în cărămida
Adîncii magazii, perechi-perechi,
Razele-amiezii, pîrjolind omida
Și-ți sfîrîie pe-o plită roua grea
Umbrită de tandrețea unui brustur?
Mai ai curajul blînd cu o andrea
Să-nțepi șopîrle, c-un chibrit să-l usturi
La tălpi pe Domnul care s-a lungit
Din iarba groasă pîn’la infinit?

Calatorie spre centrul Inimii?

Recent am gasit o poarta ascunsa undeva intr-o padure de tei,mirosul lor e neobisnuit,aduce a miros de dragoste in cea mai pura forma. E o padure pe care nimeni nu a mai explorat-o,nici macar eu.Si stiu ca nu voi gasi drumul inapoi daca ma voi afunda mai mult in misterul ei. Dar sunt dispus sa fac sacrificiul,asta ar putea fi calatoria in care ma voi redescoperi.

Drumul pana la portita e foarte vag,parca dintr-o entitate din fum devin incet incet,cu fiecare pas calcat pe iarba de un verde curios,un copil cu foame de cunoastere. Cuvinte continuate cu semne ale intrebarii imi ies treptat din trupul gol,parca as fi un pian cantat de niste maini delicate iar partitura nu o cunosc. Dar la un moment dat raman nedumerit,de ce din cap imi ies cuvinte care intreaba si din inima cuvinte care raspund? Sa fie asta o dilema sau o legatura bolnavicioasa intre spirit si trup?Sa incerc oare sa gasesc raspunsul in calatoria mea sau sa las timpul si spatiul asa cum sunt,o nebuloasa?
Asadar,am ajuns la portita care pare totusi inchisa si ma simt ca un intemnitat in lumea de afara,vreau cu disperare sa intru si sa caut necunoscutul.Reusesc sa o deschid in cele din urma
si teama mi se instaleaza printre vene,inima simt cum imi impunge toracele si bate ca un clopot in zi de duminica.Intru si parca asta are efect direct asupra inimii,sunt propriul meu cardiolog si vreau sa mi-o studiez.Ce stranie senzatie am cand imi privesc organul,e asa fragil!
Am ajuns astfel la capatul tunelului,lumina se zareste si incep sa am speranta,deja ma gandesc oare ce o sa gasesc.Dar in cele din urma ma opresc si imi prind chipul intre palme.Sudoarea emotiei mi se scurge peste tample,zambetul mi se iveste si oftez parca multumit...Hotarasc sa nu mai continui calatoria.Ma gandesc,oare ce farmec ar mai avea trairile si insasi dragostea mea pentru propria inima daca i-as cunoaste fiecare particica. Prefer sa las taramul acesta neexplorat,poate il las pentru altii,ei poate o sa aiba mai mult curaj...

Gust de roua

Fruntea imi e scăldată în picături de gânduri,
Buburuzele-mi invadează degetele mâinii stângi,
Un sonet ascult cu ochii stinşi,
Probabil îngerii cântă pe furiş.
Inima e un veşnic inamic,
Iar eu devin un biet pitic
Prins în tainele adânci
Ale unei flori de colţ, pierdută printre stânci.
Sabia ascunsă undeva în pântec
Mă înţeapă şi simt c-o să mă spintec.
Lacrimile au gust de rouă
Păcat... o să-mi fie dor de luna nouă.
Suspin ca un erou înfrânt,
Trupu-mi e purtat prin vânt
Şi cântând halucinant
Las în urmă un neant...