Involuție

Îmi deschid palmele și călătoresc involutiv în identitatea mea. Liniile sunt cărări fără finalitate, sunt direcții neexplorate, intersectate precum sentimentele unei vieți agitate. Nu sunt semafoare, nici vreun dirijor postat în centru. Liniștea nu e cunoscută în cuvinte pentru că nu s-a mai rostit nimic, nu există o limbă implementată prietenește prin globalizare, e ADN-ul pur, silabele sunt legate natural prin conexiuni aparent fragile în context istoric.

Și cum mă regăsesc în peisaje!

Câmpuri cultivate îmi înmiresmează perspectiva, pălăriile coboară și oamenii mă salută fluierând. Dar, vorbind de involuție, aceasta probabil e o lume apusă... O mână grea mă apucă de guler și mă re(a)duce agresiv, în prezent. Îmi întorc conștiincios chipul către azi, o adiere îmi cutreieră trupul... rămân murdar. Praful cotidian mi-a pângărit hainele căpătate în călătorie, e un mic avertisment, dar din partea cui(?) nu știu. Privesc în jur și nu sunt peisaje, pădurile au dispărut, pălăriile nici nu există, scalpurile sunt expuse soarelui radiant, nu e permisă protecția. Spațiile dintre oameni sunt delimitate de șanțuri artificiale, pline cu (E)uri abominabile. Suspin... Singur nu mai poți respira, nu mai poți lupta cu însuși aerul, e nerespirabil capitalismul acesta. Chiar prin principiul său de bază, de "libertate" socio-economică, ne încătușează cu bancnote scăldate în diverse bunătăți patologice, gustăm circul nenorocit și ieftin în care nu mai suntem doar spectatori ci am devenit parte din regie, suntem clovni fardați până în fund cu noile tendințe- un deliciu al esteticului, nasurile-s roșii și perucile-ncâlcite. Igiena morală s-a pierdut prin destinul nomadizării noastre, printre laturile edificiului greșit reproiectat de compasurile și unghiurile grotescului. Suntem produsul finit al sistemului actual, suntem ceea ce renegam cu înverșunare, automatisme dirijabile...