Cu pleoapele închise

Plânsetul ce îl ascult

În floarea uitării mi-a fost răpus,

Ca un soare închinat spre-un cult

Zâmbind cu pleoapele închise în apus.

Trecutul e trecut şi atât!

Am aruncat totul în abis,
Şi-mi zace-n taine şi nu e decât
Covorul de petale ce-l zdrobesc în vis.

Ceasurile-n care mă pictam
Cu acuarelele din ochii tăi,
Mă înfăţişau rupestru pe un geam
Al grotei pierdute între văi.

Acum uşa o închid cu ură
Iar cheia o înfig în pântec,
Să vină cine-o vrea să vină
Să mă deschidă cu un cântec.

Nu, nu sunt un martir

Chiar dacă trupu-mi e îmbălsămat,
Sunt prins în spinii unui trandafir
Ce mă îmbată cu sângele-mi înfierbântat.

CEA MAI STRANIE ÎNTÂLNIRE - Glasul nostru propriu, dacă l-am auzi, cum ni-l aud ceilalţi, ni s-ar părea cu totul străin. Când auzim glasul nostru pe o placă de gramofon, nu-l recunoaştem. Să nu fie oare la fel şi cu sufletul nostru? Dacă ni s-ar da posibilitatea să-l "întâlnim", sufletul nostru ni s-ar părea atât de străin, că nici nu ne-am opri ca să-l privim. (Blaga)

Dragostea în chip de apă

Într-o dimineaţă de primăvară, soarele era leneş şi razele se luptau cu încăpăţânarea dealurilor multicolore. Norii erau reflectări în apa cristalină a lacului ascuns de furia cerului, nuferii înăbuşiţi de noroiul de la rădăcini întindeau tulpinile spre suprafaţă, spre miresmele ce îi asteptau în aer. Era tăcerea unui mormânt de flori îmbietoare însoţită de asurzitorul cântec al sălciilor somnoroase. Necuvântătoarele aşteptau nerăbdătoare speranţa regăsirii, a iubirii din ochii unor îndrăgostiţi.
O lalea albă privea spre pământ, tristă şi ofilită, iar asta intriga natura. Oare de ce nu era şi ea zâmbitoare? Ştia totuşi că timpul este preţios, că viaţa sa e prinsă între rândurile unui cântec de anotimp, cunoştea ceasul sfârşitului şi totuşi nu iubea fiecare clipă. Vorbea cu cineva, era gazdă în propria cupolă şi primise călduroasă un suflet singur, avea acum o consolare. Instinctul ei matern îi oferea impulsul de a se apropia şi de a-i oferi alinare suferindului.
- De ce eşti trist, biet copil de rouă?
- Iubesc!!!
- Şi cine-ţi e sortita?
- Ah, de-aş şti dacă e posibil s-o privesc în ochii plini de albastru, m-aş transforma într-un fluture şi m-aş avânta într-un zbor sinucigaş în speranţa de a ajunge sus, deasupra norilor.
- Dar cine e această minunată fiinţă?
- Ea e totul pentru mine! E puritatea universului, ea e fiica Cerului şi a Ploii.
- Şi noi florile o cunoaştem?
- O cunoaşteţi, e aici de la facerea lumii, o simţiţi în fiecare anotimp, e atotprezentă. Câteodată zâmbeşte şi e caldă, alteori e rece şi tristă, poate aţi întâlnit-o şi îngheţată de dorul glacial care o trece când e singură.
- Şi de ce o plângi, dacă o iubeşti?
- O doresc nespus, lipsa ei mă evaporă în fiecare amiază. Dispar înainte ca picioarele ei delicate să atingă pământul, tot ce-i simt e gustul buzelor atunci când sărută sicriul şi îmi lasă câte-un trandafir mirosind a praf de stele.
- Nu mai plânge. Ar trebui să fii fericit căci te trezeşti şi adormi cu ea în inimă. Ce-ţi poate oferi mai mult o viaţă decât iubirea atotcuprinzătoare?
- Dar nu mă pot resemna cu soarta-mi crudă. O singură clipă cu ea mi-ar fi de ajuns pentru a mă transforma într-un grăunte de nisip, măcar aşa voi ştii cum îi este chipul şi o voi plânge pe vecie.
- Nu vorbi aşa, moartea nu e jertfă ci laşitate.
- Nu îmi doresc să mor, ci să traiesc veşnic pentru a o aminti lumii, chiar dacă n-o voi avea.
- Nu mi-ai spus totuşi cum o cheamă.
- Eu o alint Lacrima!
- Ce nume frumos.
- Este.
- Poate o s-o intâlnesc şi o să-i vorbesc despre tine.
- M-aţi face cel mai fericit dacă i-aţi înmâna această scrisoare. Ştiu, e puţin cam învechită şi miroase a pământ. Odată era frumoasă, hârtia gălbuie din petale de romaniţă adăpostea bucuroasă sentimentele mele, mirosul ei îmbietor de câmp floral era ispita domniţelor de aici. Dar nimeni nu are dreptul să se apropie de ea, îi este destinată Lacrimei!
- Fie. O să i-o dăruiesc cu dragostea ta.
- Vă sunt profund recunoscător.
- Soarele e din ce în ce mai puternic, ar trebui să pleci.
- Da, o să merg în veşnicul meu pat, pământul.
- Poate că mâine vei avea ocazia să o vezi. Mă voi ruga pentru voi, poate ca Cerul să îi permită să-şi găsească fericirea.
- De fiecare dată îmi doresc să vină norii negri şi să o coboare pe pânze de mătase în braţele mele. Dar acum sunt nevoit să mor încă o dată.
- La revedere, chip de apă!
- Rămâi cu bine, doamnă dragă.

Lacrimile (L. Blaga)

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.

“Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”...”(Octavian Paler)

Timpul zboara

Timpul! Ce cuvânt greu şi necruţător. Câtă melancolie ascunde în fiecare literă, cât mister oferă vieţii noastre. E o bestie veşnic înfometată, universul îi este jungla neumblată de piciorul de om, pământu-i simpla biografia iar cerul este cufărul cu victime. Asociez timpul cu zborul, cred că sunt două "entităţi" care-şi contopesc destinele sau mai bine spus timpul îi dă naştere zborului, căci timpul e stăpân pe propriul destin şi totodată călăul geamănului său diafan. Pluteşte în infinitul cosmic al sufletului, în căutarea galaxiilor pierdute de la începuturi şi până la explozia solară a unui nou astru, al nostru. Cu toţii visăm să avem o baghetă magică, să înfăptuim cele mai mici dorinţe ale noastre cu un minim de efort sufletesc şi să stăpânim neîmblânzitul inorog, Timpul. Să pornească oare această nemărginită ardoare din maleficul nostru, din infernul pe care ni-l creăm odată cu trecerea lui, din pricina spaimei de inevitabil? Timpul nu ne iartă, dar cred că noi il putem ierta. Care ar mai fi farmecul unei nopţi de primăvară vie, al ceasului când îţi aştepţi iubita desculţ de gânduri şi eşti entuziast, când fluturii îşi deschid aripile-n pântec şi dansează venerându-ţi inima? Dacă stăpânim temporalitatea, mai gustăm oare puritatea aşteptării? Nimic nu poate substitui absenţa timpului în momentul căderii primului strop de ploaie pe frunte, a primului şi singurului sărut, al suspinului emoţional.
TIMPUL suntem noi, secundele atomii, minutele neuronii, orele sinapsele, zilele sângele, anii sunt pielea, iar veşnicia e sufletul...

Paranoia?

Am câştigat la Loteria Minţii! Cele şase cuvinte pe care le-am gravat aseară mi-au purtat noroc. Ţin în palmele închise un bilet ce mă va salva. Imaginaţi-vă milioanele de ani de procese naturale, de epoci glaciare şi mângâieri a diferitelor oceane, toate acestea le simt odată cu mirosul biletului de lut, a finei suprafeţe ce găzduieşte înţelepciunea lumii şi pe care acum îl posed. Istoria stă în cuvintele care aseară nu erau decât o salvare pentru posibila mea incapacitate de a construi o nouă zi. Dar în momentul ăsta îmi sunt început şi sfârşit de călătorie, naştere şi moarte, răsărit şi apus al inimii. E interesantă alegerea asta: a concepe o nouă zi a vieţii cu cuvinte jucate cu o seară înainte. Apoi dimineaţa, când ochii sunt ca ai unui nou-născut, pielea are gust de mare, lacrimile facerii împovărează perspectiva, de ce să nu privim prin ecranul opac al lăcomiei şi să ne rugăm să fie alese la tragerea loto acele cuvinte salvatoare, concepute cu atâta linişte şi impuls divin cu ceva timp în urmă? Oare aşa ne-am salva de la eşec? Ne-am îmbogăţi înţelepciunea hrănind-o cu soluţii aparent aplicabile? Sau mai bine alegem bogăţia momentului, a improvizaţiei infantile a unei minţi deschise? Întrebări şi idei confuze...After all, we love the unpredictable,don`t we?

Ah !!!

Ochii - ma ard cu a lor sinceritate

Buzele - ma invaluie subtil in senzualitatea lor

Urechea - refugiul sacru al desfatarii

Obrazul - valul tainic ce imi mangaie chipul

Glasul - sageata imponderabilitatii
Inima - cel mai dulce confident
Palmele - cuprind mijlocu-mi ca o adiere
Pielea - matasea ce se pierde printre degete
Zambetul - razele-i ma oglindesc in speranta
Fiinta-i - ce am fost, ce sunt, ce voi fi
Credinta-i - iubirea pentru nimbul lumii
Visele - filele de inceput ale unui basm...

Stop chasing shadows, just enjoy the ride

Dezbracat de trup

Draga proza, te-am ignorat in ultima perioada refugiindu-ma intre versurile scurse din inlacrimarea sufletului meu. Pentru mine totul e un exercitiu de creatie, fie si atunci cand cant intr-o limba pe care nu o inteleg dar o apreciez pentru transcendenta sa de dincolo de limitele posibilului si a acestei lumi, sau mai bine spus a acestei amintiri frumoase numita Creatie. Randurile de mai sus nu sunt o introducere in gandurile unui negativist, asa ca rog omenirea sa nu imi aplice o asemenea eticheta, o asociere pripit formulata. Nu, sunt simple fapte in cuvinte ce mi se perinda prin minte si cer ajutor, cer ingaduinta superioritatii launtrice sa iasa la suprafata si sa ma priveasca obiectiv, in ochii-mi de sticla colorata.
 Recent m-am supus unui experiment imaginar al carui cercetator si in acelasi timp cobai am fost chiar eu. Bineinteles, experienta s-a limitat la nivel metafizic, o incercare de a-mi imbratisa propriul eu din exteriorul corporalitatii mele, a ţesuturilor mele parfumate de cei mai vii trandafiri. Desi e divin sa traiesti cu sentimentul ca insasi viata e o adiere de petale, oare ne e de ajuns pentru a ne simti fericiti sau inaltati sufleteste spre paradisul nostru? Va invit sa inchideti ochii, un zambet discret sa va coloreze fata intr-un rosu aprins ca de amurg, respiratia sa fie rara si cu putin efort constructiv din partea plamanilor. Imaginati-va imbracati intr-un costum de frunze verzi, mirositi a iasomie si simtiti apa limpede de izvor cum va scalda picioarele in sinceritate. Relaxare, imponderabilitate, autodefinire, mister, puritate? Nu, inca nu am ajuns acolo, drumul nu e atat de facil, doar putini reusesc sa infaptuiasca o astfel de desavarsire spirituala. Eu unul mi-am deschis ochii, ispita de a ramane intr-o stare de detasare mi s-a parut putin cam volatila. Mi-am coborat privirea spre piept si am cautat ceva, ascuns si de-a dreptul revoltator, un fermoar, o poarta, un luminis printre formele neregulate ale bietelor plete ale naturii. Dorinta de a ma cunoaste dincolo de palpabil ma determina sa ma deschid la propriu. Imi introspectez propriul ego, devin obiectul meu de studiu. Sa spun ca am gasit fermoarul? Ei bine, da. Si cu un curaj comparabil cu cel al unui scotian angrenat in lupta pentru independenta neamului, cu kiltul ce-i acopera coapsele infrigurate, cu gustul dulce al cuvantului ce-i dainuie pe buze, strig: "Libertate!". Si acel mic obstacol se divide si "costumul" imi cade de pe umeri. Iar tot ce simt e de negrait, sunt diafan, sunt o lumina in zborul liber al calatoriei. Spre ce? Spre ceea ce noi dorim sa gasim, spre raiul pe care noi il construim cu sudoarea inimii noastre. Suntem arhitecti dar si gradinari, suntem pamant dar si floare, soare si luna, picaturi de ploaie sau vant. Intrebarea care mi-o adresez si, in acelasi timp si voua este urmatoarea: daca tindem la un rai al nostru, personal, de ce nu facem mai multe sa il infaptuim? Pentru a ajunge in dezideratul nostru, trebuie in primul rand sa ne ingrjim de cel de aici, de jos. Ceea ce vreau sa spun e ca suntem liberi arbitri, ne agatam de o haina care imbatraneste sau alegem tineretea vesnica a spiritului? Poate ca pana la urma nu e doar un exercitiu de imaginatie, ci poate fi un dialog cu propria constiinta.

Venit-ai

Tu, faptura renascuta pe ascuns
Din vesnicia universului strapuns
De aurora luminata intr-un ceas
Cand pasi in urma mea n-au mai ramas.
Putere inaltatoare ce ma izbavesti
De pacatele-mi dorintelor trupesti,
Iar oasele trosnite cu regret
Rasuna-n trup ce eu ador la un sonet.
Venit-ai cum magii au grait din veacuri,
Ca un spirit imi va aduce leacuri
Si sangele va preschimba in vinul
Cu dulce gust ce imi imbata eul.
Venit-ai, astfel, pe corabia purtata
Prin marile involburate de o nestemata,
Convinsa ca-n aste ape-ntunecate
Se afla un suflet incrustat cu diamante.
Lupta devine crancena in vantul
Ce aduce demoni din latura-mi Uratul.
Vinovat sunt ca-n mainile cutremurate
Nu am strans speranta din ale mele fapte.
Dar acum sunt orbit de un soare iubitor,
Rasarit in zare si salutand ca-un calator.
Imi graieste plin de zambet:"Esti viu!
Priveste spre al tau cer caramiziu
Caci acolo te asteapta intr-o soapta
Un glas cantat de-a ta iubita."

Visez sa zbor

Visez sa zbor!
Sa zbor in cercuri
Iar gandurile sa-mi cante intr-un cor
Plutind pe marea Dragoste din nori.

Aripile-mi lungi planeaza anevoios
In timp ce-un inger picteaza gratios
Portretul reflectat in curcubeu,
Damnat sa arda ca un zmeu.

Devin captiv in sfoara lumii,
Furioasa de curaju-mi de a-i striga naturii
Ca acel chip angelic,rapitor
E intruparea divinului amor.

Sunt un soim indragostit!
De propriul zbor suav si linistit,
Cand ma inalt spre eternul pisc
Al inimii,iubita mea,si sa-l slujesc.

Iubirea prin ochii lor

Oricine si-ar dori sa priveasca lumea prin ochii unui inger. Oare ce ar fi asa diferit de propriile trairi, ce ne-ar ispiti sa ne transpunem in diafan, sa privim zambind spre cele urate si sa avem speranta ca exista si ceva frumos, acolo, adanc. Am observat ca suntem atrasi doar de puritate, de cele care sunt gata ambalate si asteapta sa le culegem de pe campul vietii si sa traim momente de divinitate. Ne-am invatat sa cautam intregul, sa cautam perfectiunea pe care nu noi am faurit-o. Suntem niste lenesi... in sens inconstient, cautam sa ne hranim inima cu bucatele de aceeasi dimensiune, acelasi miros, acelasi gust, aceeasi palpabilitate. Ma gandeam, cum ar fi sa privesc materialitatea si sa-i citesc semnificatiile prin ochii unor oameni atat de diferiti, dar cu un scop comun, de a gasi iubirea suprema. As putea atunci, poate, sa inteleg de ce si cum ajung oamenii fericiti in felul lor, de ce altii nu le pot intelege fericirea.
Acum, degetele le voi lasa in voia lor, gandurile mele vor disparea in intunericul ochilor stinsi, bataile inimii vor fi ritmate ca intr-un ritual tribal cu lovituri de toba, iar eu voi fi :
Marinar - briza imi netezeste pielea, pe buze simt gustul de peste. Sunt la carma navei pe care eu am construit-o cu sudoarea celor zece ani, cu pasiunea de a a-mi fauri un vis. Sa navighez? Inseamna totul! Eu mi-am gasit iubirea, are gust de alge iar paru-i miroase a sare. Iubita mea e schimbatoare, cateodata parca vrea sa ma alunge, se agita iar gesturile ei ma crispeaza cate o data. Dar o cunosc cel mai bine si nu as mai iubi-o daca nu ar mai fi ea, pentru ca pericolele astea pe care ea ma ispiteste sa le infrunt au si speranta, iar la capatul "furtunii" sa o gasesc cu mainile indreptate catre mine, oferindu-mi alinare.
Sculptor- am mainile aspre, palmele imi sunt tari, liniile sunt proeminente. Sunt asezat pe un taburel si piciorele imi danseaza, sunt descult si simt pamantul rece, iar degetele au un joc ciudat, de contopire cu formele perfecte din fata mea. Imi modelez propria iubire, sunt creatorul fiintei ideale, lutul imi e pielea fina pe care o asez delicat pe ea. Rabdare am, dar dorinta de a o avea ma intriga, cum pot simti atatea pentru "ea" daca inca nu e completa? Stiu doar ca am iubit-o din prima clipa, din prima fuziune a mirosului de pamant cu sinceritatea apei de izvor. Ea e Eva mea, parte din mine, ii simt lipsa cand imi ating pantecul si imi mangai coasta de lut.
Poet- imi traiesc viata cu ochii larg inchisi, privesc ce e mai efemer. Noaptea imi e confident si imi doresc sa scriu despre iubirea lor, despre cei ce se intalnesc mereu, in apus si rasarit si care inca ma minuneaza cu fericirea de pe al lor chip . Atunci imi dau seama ca suntem fiii lor, iubirea oricum o simtim, pentru ca ei o emana, misterul lor ne face sa ne dorim mai mult, sa dobandim tainele pe care ei le pastreaza pentru cei ce isi doresc sa simta. Traiesc, traiesc... un amalgam de simturi si trairi, poate sunt "damnat" sa ma bucur de cel mai simplu gand, sa percep murmurul unui copac, cantecul unei privighetori, lacrimile unei deziluzii, rugaciunile unui sihastru, zambetul unui copilas, suspinul unei fiice de imparat, furia unui cavaler in lupta, duiosia unei atingeri pe pleoape, extazul unei intalniri, sarutul buzelor inca rosii, tremurul sacadat al unui obraz fin, mireasma unei nopti de vara. Si apoi, trupul imi e hipnotizat de suflet, nu imi mai raspunde. Conexiunea e prea puternica sa pot lupta si incep sa imi iubesc cuvintele, mirosul foii ce imi zace sub palma infrigurata de adancimea gandului, incep sa ma indragostesc de o lume pe care o aveam in mine dar pe care o renegam din spaima. A iubi nu e o crima! imi spune si un greieras ratacit pe un pervaz. Recunosc, iubesc si nu ma mai tem. Nimic nu imi poate lua iubirea, imi este divizata in fiecare atom al trupului meu si i-am pastrat un loc pe cerul instelat pe care il ating seara de seara.

A încerca e ... onorabil

A încerca să prinzi în palme
orele uscate-n suflările de vânt ,
ar însemna să asculţi balada unei mame ,
părăsită de amintirea-i candidă-n pământ .
A încerca să zbori în stoluri
de gesturi pornite din gânduri moi ,
poate ai săruta făptura dintre nori
ce se ascunde în depărtări şi-apoi ,
pripit în tot şi plângi prin disperare,
îţi cauţi visul legănat pe-o scară,
miroşi cu duioşie o altă floare
ce-ţi aduce reverii de primăvară.
Şi dacă iubirea-ţi cântă pe-un vinil
şoapte tandre pline de blestem,
atunci a încerca e ... onorabil
să cauţi alinarea-n recviem.

Stări ale eului

Haotic. Degetele-mi dansează în spaţiu şi devin un pianist cântându-l pe Chopin
Îndrăgostit. Inima e o cometă care dispare în zare şi apoi se întoarce zâmbitoare
Neîndemânatic. Îmi scapă lacrimi pe florile cioblite de adierea vântului
Fericit. Numele meu se aude în mângâierile desprinse din harpa fermecată
Curajos. Calc, calc desculţ prin viaţă
Naiv. Îngerii spun că aripile mi-s rupte şi eu îi cred necontenit
Hotărât. Caut Atlantida inimii şi în cea mai întunecată grotă
Visător. Zbor fără destinaţie, ea ţinându-mă de mână
Imponderabil. Răsuflarea tandră să-mi anestezieze trupul
Paranoic. Vorbesc cu fluturii care-mi invadează pântecul
Dansator. Invit Luna la tango pe un covor de roze
Pictor. Autoportrete îmi expun în camera secretă
Grăbit. Trenul vieţii e în staţie
Romanticul egoist. Iau cina singur într-o gondolă înconjurată de lumânări plutitoare

Sînt întrebat de îngeri: mai ai aripi?(Emil Brumaru)

Mai poți la trîntă să te iei c-un puf
De păpădie-n aprigul văzduh?
Mai știi de melci cleioși trupul să-ți aperi,
Cînd stai pe-o rînă-n dosul casei vechi
Ca să pîndești cum cad în cărămida
Adîncii magazii, perechi-perechi,
Razele-amiezii, pîrjolind omida
Și-ți sfîrîie pe-o plită roua grea
Umbrită de tandrețea unui brustur?
Mai ai curajul blînd cu o andrea
Să-nțepi șopîrle, c-un chibrit să-l usturi
La tălpi pe Domnul care s-a lungit
Din iarba groasă pîn’la infinit?

Calatorie spre centrul Inimii?

Recent am gasit o poarta ascunsa undeva intr-o padure de tei,mirosul lor e neobisnuit,aduce a miros de dragoste in cea mai pura forma. E o padure pe care nimeni nu a mai explorat-o,nici macar eu.Si stiu ca nu voi gasi drumul inapoi daca ma voi afunda mai mult in misterul ei. Dar sunt dispus sa fac sacrificiul,asta ar putea fi calatoria in care ma voi redescoperi.

Drumul pana la portita e foarte vag,parca dintr-o entitate din fum devin incet incet,cu fiecare pas calcat pe iarba de un verde curios,un copil cu foame de cunoastere. Cuvinte continuate cu semne ale intrebarii imi ies treptat din trupul gol,parca as fi un pian cantat de niste maini delicate iar partitura nu o cunosc. Dar la un moment dat raman nedumerit,de ce din cap imi ies cuvinte care intreaba si din inima cuvinte care raspund? Sa fie asta o dilema sau o legatura bolnavicioasa intre spirit si trup?Sa incerc oare sa gasesc raspunsul in calatoria mea sau sa las timpul si spatiul asa cum sunt,o nebuloasa?
Asadar,am ajuns la portita care pare totusi inchisa si ma simt ca un intemnitat in lumea de afara,vreau cu disperare sa intru si sa caut necunoscutul.Reusesc sa o deschid in cele din urma
si teama mi se instaleaza printre vene,inima simt cum imi impunge toracele si bate ca un clopot in zi de duminica.Intru si parca asta are efect direct asupra inimii,sunt propriul meu cardiolog si vreau sa mi-o studiez.Ce stranie senzatie am cand imi privesc organul,e asa fragil!
Am ajuns astfel la capatul tunelului,lumina se zareste si incep sa am speranta,deja ma gandesc oare ce o sa gasesc.Dar in cele din urma ma opresc si imi prind chipul intre palme.Sudoarea emotiei mi se scurge peste tample,zambetul mi se iveste si oftez parca multumit...Hotarasc sa nu mai continui calatoria.Ma gandesc,oare ce farmec ar mai avea trairile si insasi dragostea mea pentru propria inima daca i-as cunoaste fiecare particica. Prefer sa las taramul acesta neexplorat,poate il las pentru altii,ei poate o sa aiba mai mult curaj...

Gust de roua

Fruntea imi e scăldată în picături de gânduri,
Buburuzele-mi invadează degetele mâinii stângi,
Un sonet ascult cu ochii stinşi,
Probabil îngerii cântă pe furiş.
Inima e un veşnic inamic,
Iar eu devin un biet pitic
Prins în tainele adânci
Ale unei flori de colţ, pierdută printre stânci.
Sabia ascunsă undeva în pântec
Mă înţeapă şi simt c-o să mă spintec.
Lacrimile au gust de rouă
Păcat... o să-mi fie dor de luna nouă.
Suspin ca un erou înfrânt,
Trupu-mi e purtat prin vânt
Şi cântând halucinant
Las în urmă un neant...

Urma-buy me with a coffee(o piesa care nu imi iese din minte)

Jertfă

Topit într-o rază de soare
Privesc nedumerit în zare,
Cum inima mă părăseşte
Şi mă străpunge mişeleşte.

Adio!Îmi spune ea plângând,
Cotropind-o lent...un gând
Că cerul se va înroşi
De dragul amintirii vii.

Eu nu vreau altceva
Decât să fiu aici cu ea.
Şi dacă dragostea mă va ruga
Aici, acum eu voi fi jertfa.

Şi dacă totu-i în zadar
Iubirea mea e doar un jar.
Trădat de tot din jurul meu
Mă transform treptat în curcubeu.

Culori pierdute-n asfinţit
Condamn c-am fost din nou minţit.
Ea, iubita mea cea dragă
Mi-a înfipt cuţitu-n rană.