Trezirea... mă îmbracă-n plumbul aural, devine un veşnic şi dement tabiet. Zilnic mă trezesc în mine, printre file de istorii de mult apuse. Mă răsfoiesc ca pe o carte primordială vieţii, praful se aşterne pe copertă de fiecare dată când încep să suflu sau să o şterg niţel. Aceeaşi urmă de neştiinţă reapare la sfârşit de fraze, cuvintele nu mai sunt cuvinte ci mai degrabă.. obiecte învechite, cu mici desene şi inscripţii necunoscute mie, nouă, vouă, tuturor. Naratori? Oare suntem proprii naratori? Ţinem peniţa cât mai aproape de piele dar mirosul sângelui ne dezgustă deşi, cu el, ne-am spălat chipurile îndelung. Cum să ne scriem istoria cu sânge, suntem noi asasinii noştri? Dar nu am mai făcut-o şi până acum cu atâtea şi atâtea volume? Şi le-am scris... le-am scris cu sadismul veşnicului râs perfid şi sonor până în grotele rămase neumblate de foamea inconştientei noastre. Am adoptat din inspiraţia lui Dostoievski, din înţelepciunea lui Platon, ne-am transformat precum un Kafka, prin plânsetele unui tânăr Werther ne-am împărtăşit sufletului şi ne-am absolvit ca pe nişte copilaşi, de orice vină... În final, noi suntem tot ei, căci noi suntem paginile albe lăsate nescrise de sfârşirea lor, iar în măduva identiţii noastre suntem cuvintele născute din minţi fascinante. Şi o pot spune doar în şoaptă, în gând chiar, să nu mă aud pe mine, că oamenii vor să fie ceea ce nu mai sunt de secole, OAMENI.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu